GREEN RADIO

1.     Introducere

Colecționarea de aparate radio "de epocă" constituie o preocupare relativ nouă, în România. Și mai rari sunt, la noi, colecționarii de radiouri mililare de epocă – așa-numitul " green radio", după culoarea predominantă a tehnicii în cauză. Faptul este explicabil: până de curând, asemenea preocupări puteau să te ducă direct la "datul cu subsemnatul  în fața organelor". Ca un efect al acestei stări de lucruri, istoria radioului militar românesc, deși are mai bine de o jumătate de veac, este practic necunoscută nu numai în țară, ci și peste hotare. Prin modesta noastră contribuție, ne propunem să lansăm discuția asupra acestui subiect și, mai ales, să evocăm câteva realizări românești în materie.

2.     Scurt istoric al începuturilor

 În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, transmisiile "fără fir" (TFF) își fac spectaculos intrarea în scenă prin opera contelui Guglielmo Marconi. Cunoscătorii știu însă că, după începuturi auto-finanțate sau sprijinite modic de Poșta britanică, Marconi a beneficiat din plin de sponsorizări constante și generoase din partea Amiralității. Prin aceste investiții în hi-tech, Amiralitatea Britanică și-a asigurat, încă din primii ani ai secolului al XX-lea, un sistem radio-telegrafic bine pus la punct, a cărui contribuție la marile victorii navale ale primului război mondial a fost esențială.

Tehnica radio a acelor ani era abia la începuturi. Stațiile de coastă se întindeau pe zeci de hectare, iar numai navele de război cele mai mari dispuneau de spațiu suficient pentru o "cameră radio". Odată cu începutul ostilităților, radiotehnica a cunoscut progrese însemnate și rapide: statele-majore s-au dotat cu stații telegrafice instalate pe mai multe ... căruțe, ba chiar s-au realizat stații TFF suficient de compacte pentru a fi montate la bordul submarinelor sau zeppelinelor. Evoluția a dus, treptat, la o abordare industrială a acestui domeniu, care mai-nainte era mai mult artizanal.

La încheierea războiului, învingătorii s-au trezit că nu mai au ce face cu această nou-născută industrie. Din fericire, încă din 1906 Reginald Aubrey Fessenden descoperise radiofonia – adică, transmiterea de mesaj vocal și chiar muzical pe calea undelor. Ca urmare, anii 20 au marcat înflorirea radiofoniei comerciale – care a început să se adreseze unui public din ce în ce mai larg. Evident, cu greu puteai găsi cumpărător pentru un receptor radio care încape în două căruțe – de aceea, eforturile de miniaturizare au continuat și în perioada de pace, cu efecte spectaculoase.

La sfârșitul anilor 20, aparatura radio devenise deja atât de compactă, încât putea fi instalată pe avioanele de recunoaștere. Faptul a atras atenția a doi generali britanici – Charles Broad și Percy Hobart – care au insistat ca, în cadrul nou-formatelor regimente de tancuri, fiecare mașină de luptă să fie dotată cu radio. Realizarea acestui deziderat a fost dificilă – trebuiau inventate tehnicile de proiectare și execuție care să asigure funcționarea aparaturii, în condiții de vibrații puternice și temperaturi extreme. Cu prilejul manevrelor din 1931, regimentele britanice de tancuri au executat, pe Salisbury Plains, manevre complexe în baza ordinelor primite radiofonic.

Faptul a atras atenția teoreticienilor germani ai "unităților de arme întrunite". În 1934, generalul german Heinz Guderian a început constituirea faimoaselor divizii "Panzer" de la premisa că fiecare mașină de luptă trebuie să aibă aparatură radio, pentru a putea primi ordine, dar și pentru a conlucra strâns cu aviația, artileria și chiar infanteria. Acesta a fost unul dintre conceptele-cheie care au dus la victoriile naziste inițiale. Văzând dezastrul provocat de starea precară a comunicațiilor armatei fraceze (considerată până în mai-iunie 1940 cea mai puternică din lume), și aliații s-au străduit ca fiecare pluton, tanc, avion sau baterie de artilerie să aibă stație radio.

Din nou, la sfârșitul ostilităților, învingătorii s-au trezit cu stocuri enorme de echipament radio. Ca și bombardierele sau tancurile, și acestea ar fi sfârșit sub ciocan dacă, în 1946 – 1948, Papașa Stalin cu întreprindea o serie de inițiative agresive în Dardanele, Berlin și Grecia, care au dus la izbucnirea Războiului Rece. Pornind de la premisa că un radiotelegrafist se selecționează și se formează greu, iar antrenamentul trebuie menținut, Aliații occidentali au concluziat că e profitabil ca transmisioniștilor să li se îngăduie să ia acasă stațiile AN/GRC9 și să lucreze în segmente de bandă rezervate. Astfel au apărut citizen-band și colecționarii de green radio.

Putem deci spune că pasiunea noastră comună s-a născut, în zorii Războiului Rece, "din doi bărbați cu brațe tari": Papașa Stalin și Harry Truman.

3.    Caracteristici

O stație radio militară – fie receptor, fie emițător-receptor – este un produs de tehnică specială, conceput pentru maxima performanță în condiții extreme. Cităm din manualul de utilizare al stației portabile de unde ultra-scurte R-107 (T-2g 3, București, Editura Militară 1971, pp 7-80):

      "Stația radio își menține capacitatea de funcționare în orice condiții climatice, în intervalul de temperaturi cuprinse între -40 și +50°C ... dacă stația are capacul închis, nu permite pătrunderea în interior a apei și rezistă la scufundări în apă de scurtă durată (până la 10 minute) până la adâncimea de 0,5m.

      Stația radio își menține capacitatea de funcționare în condiții de trepidații pe mijloace auto ce se deplasează pe diferite drumuri și cu diferite viteze, poate funcționa în timp ce este purtată de radiotelefonist și poate fi transportată cu orice mijloc de transport.

      Stația radio rezistă timp de 1h 30´ la încercările de vibrații cu frecvența de 10 – 70 Hz și cu accelerația de până la 6g și la încercările de lovituri – 4000 de lovituri – cu accelerația de 100g."

Virtualmente indestructibil, un "green radio" nu este neapărat arătos (vezi foto: R-107M din colecția YO3GJE), dar are o istorie adesea fascinantă și întrunește o serie de soluții tehnice de o uimitoare inventivitate – ceea ce îl recomandă din plin atenției colecționarilor.

 

4.     Periodizare

Urmarea acestei genealogii belicoase, colecțiile green radio se categorisesc în mai multe generații succesive, corespunzător războaielor în care au servit:

Generația 1 : corespunde războiului din Coreea.

Aparatură realizată cu tuburi, soluții tehnice similare realizărilor comerciale de lux: șasiuri de aluminiu, socluri de calit etc. Alimentatoare cu baterii anodice (75 ... 90V) sau dinamotor (electromotor și dinam pe ax comun, transformând tensiunea de 12 sau 24 V in 90V anodic). Exemple de aparatură din această generație folosită în România: stația de unde ultrascurte A7B,  stația de unde scurte RB-M și receptorul US-P (foto – colecția YO3GJE):

Sub aspectul realizării tehnice, stația de unde ultrascurte A7B, construită în 1946, constituie un bun exemplu pentru această epocă (foto din colecția autorului):

 

 

      În general, concepția de mobilizare a Pactului de la Varșovia se baza pe menținerea în evidențe vreme de 35 de ani a rezerviștilor. Cam tot atât erau menținute în dotare și echipamentele. În caz de Doamne-ferește, rezervistul de 55 de ani se trezea că are de dus în spinare aceeași stație ca în anii primei tinereți. Deci, intrate în dotare în 1950 – 1952, echipamentele de generația 1 au fost casate înainte de 1990. Ca atare sunt greu de găsit, cu excepția cazurilor în care au fost donate de Armată cluburilor de radioamatori –  în România, spre exemplu, radiocluburile au primit înainte de 1989 un număr semnificativ de receptoare US-P și stații de unde scurte RB-M.

Generația 2 : corespunde crizei rachetelor din Cuba.

Concepție modulară, schemă cu tuburi însoclate, unele elemente ermetizate (transformatoare Fi, cuarțuri). Alimentatoare cu vibrator, acumulatori fero-alcalini. Exemple: stațiile "gemene" R-105D / 108D/ 109D; stația de unde scurte R-104AM (foto – colecția YO3GJE); faimosul receptor de trafic R-250 „KHIT” ; Receptorul „de magistrală" R-154 "MOLIBDEN"; binecunoscutul receptor R-311 „OMEGA”. Au devenit accesibile colecționarilor după 1990, fiind în unele cazuri destul de abundent prezente pe piața "swap" (aici, detalii de circuit ermetizate la un R-105D).

 

R105b

Generația 3: Vietnam.

Realizare cu module etanșeizate, tuburi subminiatură lipite în montaj și – în etajele de alimentare și audio – tranzistori cu germaniu. Vibrator tranzistorizat, acumulatori fero-alcalini. Exemple: stațiile "gemene" R-105M / 108M/ 109M ; stația portabilă miniaturizată R-126; stația de unde scurte, cu bandă laterală unică (BLS) R-130; receptorul de trafic portabil R-326; receptorul de trafic R-155P (foto detaliu - din colecția autorului). Unele armate mai puțin avute – printre care și cea română – le-au ținut până de curând în dotare, fiind de aceea mai puțin cunoscute de colecționari.

Generația 4:  Afganistan.

|Artefactele acestei generații sunt tranzistorizate total, au concepție modulară, carcase din aliaj de aluminiu, alimentare din acumulatori NiCd. Exemple: stațiile românești R-1070 și R-1201 "Ugar" (unde ultrascurte); receptoarele autohtone R-34 și R-36. În fine, binecunoscuta stație autohtonă de unde scurte (SSB) R-1300 (foto – din colecția autorului):

 

Generația 5: Războiul din Golf

Stații folosind extins circuite integrate, în carcase de duraluminiu turnate sub presiune – precum R-1071 (unde ultra-scurte) sau R-3931(SSB, unde scurte). În unele cazuri sunt controlate prin calculator, cu salt în frecvență și secretizare – spre exemplu stațiile Panther. Este o categorie de tehnică folosită încă prin Irak și Afganistan, care în mod normal nu face încă obiectul colecțiilor particulare. Totuși, va putem prezenta pentru exempificare detaliile acordorului automat de antenă din compunerea stației românești de unde ultrascurte R-1071 (foto din colecția autorului). Se remarcă detaliile care atestă maturitatea radiotehnicii militare românești a anilor '80 - '90: carcasele din aluminiu turnat sub presiune, mecanism cu angrenaje de teflon, utilizarea masivă a circuitelor integrate și piesele de bună calitate (contacte aurite, bobine "oală", condensatori cu tantal etc. )

5.     O pasiune bine reprezentată – pe alte meleaguri

      Colecționarea de "green radio" este bine reprezentată în Occident - și, prin forța lucrurilor, tehnica occidentală este mai cunoscută și răspândită (vezi, spre exemplu, lucrările de referință în materie ale colecționarului olandez Louis Meulstee și situl său, www.wftw.nl/bygones.html).

      Odată cu războaiele din Golf, interesul colecționarilor occidentali a fost atras și de tehnica "estică" și, în special, sovietică – vezi în acest sens contribuțiile de referință ale lt.col (r) William L. Howard și Dennis Starks (http://www.armyradio.com/).

      După cu primul val de extindere a NATO, tehnica de comunicații "est" a fost casată de Polonia, Cehia și Ungaria – ceea ce a prilejuit apariția unor colecționari avizați în materie, cum este spre exemplu radioamatorul italian William They (IZ4CZJ) sau radioamatorul norvegian Per O Christiansen  (LA7SNA).

      Prin anul 2000, pe fondul acestui interes a a apărut și legitima preocupare a unor colecționari ruși pentru trecutul propriei radiotehnici militare – vezi în acest sens http://www.cqham.ru/ sau http://museum.radioscanner.ru/ , un sit de referință în materie.

      În ultimii ani, preocuparea pentru colecții de radiouri militare de epocă a crescut în mai toate statele est - și central-europene – vezi în acest sens situl cehesc www.drbal.cz , cel slovac http://www.kvh-csla.sk/news.php,  cel polonez www.2brygada.walcz.paak.net/ și, mai ales, excelentul sit sârbesc http://www.radista.info/

Dar în ce ne privește pe noi, românii? Istoria radiotehnicii militare românești are peste cinci decenii, unele realizări de-ale sale sunt profund originale și deosebit de interesante dar.... suntem cu totul absenți din lumea virtuală. Este ceea ce dorim să începem a îndrepta scriind aceste pagini.

Autor: Tudor Păcuraru