Câteva consideraţii asupra introducerii radiofoniei în România, de Ing. Lenuţa Chiriţă

Muzeul Stiintei si Tehnicii ”Stefan Procopiu” Iași

Invenţia radioului, ca de altfel toate marile descoperiri, este un cumul de cercetări şi experienţe anterioare la care au contribuit mulţi oameni de ştiinţă din toată lumea.. După ce James Clerk Maxwell descoperă legile matematice ale undelor electromagnetice (1865), Heinrich Hertz demonstrează experimental existenţa acestora (1888) şi Eduard Branly construieşte detectorul de unde electromagnetice denumit "cohereur"[1] (1890), inventatorii se gândesc la folosirea undelor electromagnetice ca mijloc de comunicare.

Alexander Popov (1859-1906), un electrotehnician rus, a construit un aparat detector de descărcări electrice în atmosferă, căruia i-a mărit sensibilitatea cu un paratrăsnet, de fapt prima antenă de recepţie. La 7 mai 1895, Popov prezenta o comunicare la Universitatea din Petersburg despre posibilitatea transmiterii la distanţă a undelor electromagnetice, demonstrată practic în anul 1896 printr-o transmisie radiotelegrafică pe distanţa de 250 m[2].

Guglielmo Marconi (1874-1937), fizician italian, experimentează în iunie 1895 la Pontecchio, o transmisie radiotelegrafică pe distanţa de 2400 m. Marconi pleacă în februarie 1896 în Anglia, unde îşi brevetează invenţia numită "telegraful fără fir". În Anglia, a avut posibilităţi financiare pentru a-şi duce mai departe cercetările, obţinând rezultate deosebite. În anul 1898 face prima transmisie peste Canalul Mânecii, iar în anul 1901 cucereşte distanţele reuşind prima transmisie transatlantică. Inventarea diodei de către Sir John A. Fleming în anul 1905 şi mai ales a triodei de către Lee de Forest în anul 1906 a făcut posibilă fabricarea în serie a aparatelor radiotelegrafice[3].

Multă vreme după inventarea radioului s-a considerat drept o gravă deficienţă faptul că nu se putea asigura secretul mesajelor transmise de la staţia de emisie către un destinatar anume. Abia după primul război mondial această deficienţă devine un avantaj, radioul fiind folosit ca mijloc de comunicare în masă. Iată ce declara Marconi, în ziarul „Corrieri della serra” cu ocazia inaugurări unei staţii de emisie din Italia, în anul 1937: „Vă mărturisesc că acum 42 de ani, când am reuşit la Pontecchio să realizez prima legătură radiotelegrafică întrevăzusem posibilitatea propagării undelor electrice la distanţe mari, dar nu speram să obţin satisfacţia mare care îmi este acordată astăzi”[4].

În anul 1910, Dunwody şi Pickard construiesc primul post de radio cu detector cu galenă (cristal de sulfură de plumb). Audiţia se făcea în difuzoare de forma unui cornet acustic (haut-parleur) sau căşti de telefonie. În anul 1917 Lucian Levy şi Edwin H. Armstrong descoperă, fiecare separat, principiul heterodinării. Se construiesc receptoare radio superheterodină superioare calitativ, mult mai stabile şi care nu necesitau multe reglaje[5].

La începutul deceniului trei iau fiinţă primele radiodifuziuni cu programe permanente: în anul 1922 în S.U.A., Anglia şi Franţa, în anul 1923 în Germania, Austria, Belgia, Olanda, Norvegia, Cehoslovacia, în anul 1924 în Australia, Spania, Italia, Suedia, Africa de Sud, iar în anul 1925 în Polonia, Ungaria, Japonia[6].

În ţara noastră, primele echipamente TFF ( Telegraf Fără Fir), importate din Franţa în anul 1903, au fost instalate pe navele maritime: Regele Carol I, Principesa Maria, Împăratul Traian, Dacia, România şi la sediul Serviciului Maritim Român din Constanţa. Staţia de la S.M.R. avea o rază de acţiune de 600 km asigurând comunicarea cu navele aflate în larg[7]. Armata de uscat a fost dotată în anul 1908, staţii mobile din Germania ( trei posturi cu scântei tip Telefunken) şi în anul 1913 cu staţii de mică putere din Anglia (firma Marconi). Dotarea era necorespunzătoare, astfel că, la intrarea României în primul război mondial, armata nu dispunea de nici o staţie de mare putere, care să permită comunicaţiile pe distanţe de peste 1000 km[8]. În această situaţie, ing. Emil Giurgea pune la dispoziţie propriul post construit cu piese aduse din străinătate (1914), iar prof. Nicolae Vasilescu-Karpen (1870-1964) realizează o staţie TFF în parcul Băneasa (1915). Tot în anul 1915, prof. Nicolae Vasilescu-Karpen a instalat la Bucureşti (Herăstrău), un post radiotelegrafic importat din Franţa, cu o putere de 150 kW şi lungimea de undă de 11000 m, înlocuit peste cinci ani cu un post de emisie cu arc electric[9].

Radiofonia din ţara noastră a avut de parcurs un drum anevoios, nu pentru că nu ar fi existat interes pentru această invenţie, ci mai ales datorită ritmului lent în care se lucra la nivel legislativ. Oamenii de ştiinţă şi cultură au susţinut, în diverse publicaţii şi conferinţe, necesitatea introducerii radiofoniei şi în ţara noastă, ţinând cont că în multe ţări europene şi în S.U.A. existau emisiuni radio permanente încă din anii 1919-1920. Activitatea acestora s-a concretizat prin înfiinţarea în anul 1925 a ”Asociaţiei Prietenii Radiofoniei" sub conducerea prof. Dragomir Hurmuzescu (1865-1954). Asociaţia şi-a propus să popularizeze radiofonia prin audiţii publice, conferinţe şi cursuri de iniţiere, care se desfăşurau la sediul de pe strada Victor Emanuel din Bucureşti[10]. Tot sub conducerea prof. Dragomir Hurmuzescu au avut loc emisiuni experimentale la Institutul politehnic al Universităţii din Bucureşti.

Un rol important în popularizarea radiofoniei l-au avut şi revistele de specialitate şi popularizare Radiofonia şi Radio-Român. Revista bilunară Radiofonia apărută la 15 octombrie 1925, sub auspiciile Asociaţiei Prietenii Radiofoniei, a avut în colectivul de redacţie profesori şi ingineri de prestigiu ca: prof. Dragomir Hurmuzescu, ing. E. Petraşcu, ing.Mihai Konteschveller, inventator şi autor de manuale de specialitate, ing. I. Constantinescu, autor de cursuri de telecomunicaţii pentru studenţi şi alţii. În anul 1928 revista este reeditată ca organ de publicitate al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România.

Revista săptămânală Radio-Român apărută la 13 septembrie 1925 sub conducerea ing. Nicolae Lupaş, s-a bucurat şi ea succes în rândul amatorilor de radio, datorită prezentării a numeroase scheme de construire a radioreceptoarelor ca şi a multor sfaturi practice. În aprilie 1928 îşi încetează activitatea din motive financiare[11].

Prin aceste reviste s-a dus o propagandă susţinută pentru înfiinţarea Societăţii naţionale de radiodifuziune, care să asigure cadrul legislativ de funcţionare a posturilor de radio naţionale. În revista Radio Român din 20 decembrie 1925, inginerul Nicolae Lupaş era optimist în această privinţă: „ Întârzieri prea mari sunt pe de-a’ntregul excluse, căci miile de amatori încep să aibă cuvântul lor. Cu entuziasm ce nu dezminte frumuseţea cauzei, amatorii au luat-o înaintea autorităţilor cu realizări care adesea întrec aşteptările. Astfel, înainte ca o emisiune oficială să fi fost realizată în România, Societatea, sub conducerea d-lui profesor Hurmuzescu şi a două reviste radio, fiecare grupând câteva mii de cititori sunt în fiinţă şi plină dezvoltare”. Însă, în numărul din 1 februarie 1926 al revistei Radio Welt din Viena, într-un articol referitor la radiofonia din România, se arăta: mişcarea radiofonică nu a luat nici o dezvoltare în plus faţă de anul trecut. Statul nu vine cu nimic în ajutorul acestei mişcări, din contra pune din ce în ce mai multe piedici dezvoltării radiofoniei. Construirea aparatelor e inexistentă deoarece toate schemele de montaj trebuie trimise spre verificare şi aprobare Direcţiei generale P.T.T.”. Într-adevăr prin "Legea pentru instalarea şi folosinţa staţiunilor radio-electrice" (septembrie 1925), care reglementa dreptul de audiţie şi preconiza înfiinţarea Societăţii naţionale de radiodifuziune autorizaţiile pentru posturile de recepţie se luau cu greu, în urma unor formalităţi care trebuiau să cuprindă: obţinerea unui certificat de bună purtare eliberat de poliţie sau jandarmerie, act de cetăţenie şi o cerere tip prin care abonatul se angaja să respecte legile în vigoare[1].

Până la înfiinţarea societăţii s-au făcut deseori încercări de a transmite emisiuni de concerte cu muzică românească, în special de sărbători, fără a avea un program bine stabilit. Astfel, postul de teren S.F.R. din Herăstrău a încercat în decembrie 1926, timp de două săptămâni să transmită emisiuni româneşti despre care revista Radio Român[2] aprecia că erau de proastă calitate datorită „zgomotului penibil al maşinilor şi ţiuitului oscilaţiilor parazite a lămpilor”.

Înfiinţarea Societăţii naţionale de radiodifuziune a parcurs o procedură greoaie, care s-a întins de-a lungul a trei ani, datorită deselor modificări în statutul societăţii. Societatea trebuia să cuprindă o parte de 60 % capital de stat şi restul evaluat la 20.000.000 lei, capital privat care trebuia acoperit prin subscripţie publică. Cu toată propaganda făcută în presă şi în revistele de specialitate subscripţia nu a avut succes. Suma totală subscrisă a fost de 159.000 lei, care era însă cu mult sub aşteptări. În final, suma necesară a fost acoperită de Banca Naţională Română. Cauzele insuccesului sunt arătate cu obiectivitate în articolul "Cum stăm cu societatea română de radiodifuziune", din revista "Radio Român", scris de Adrian Dumitrescu[3]:

" 1. Statul în virtutea dreptului regalian dictează în administraţia societăţii, iar particularii deşi aduc 20.000.000 lei în numerar nu au putere de decizie.

2. Regimul restrictiv şi iraţional în liberarea autorizaţiilor pentru instalarea posturilor de recepţie."

Cu toate greutăţile întâmpinate , Societatea română de radiodifuziune se înfiinţează la 27 decembrie 1927 şi începe construirea staţiei radio de la Băneasa, unde urmau să fie montate aparatele comandate în Anglia la firma "Marconi Wirelles". Până la sosirea aparatelor a fost montat provizoriu un post Marconi de 400 W, împrumutat de la firma constructoare şi astfel, a fost posibil ca la 1 noiembrie 1928, ora 17, să se inaugureze primul post naţional de radio. Cu această ocazie prof. Dragomir Hurmuzescu sublinia menirea acestui mijloc de comunicare: " Să nu se creadă că radiofonia este o chestiune numai de distracţie. Radiofonia are o mare importanţă socială cu mult mai mare decât teatrul pentru răspândirea culturii şi pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă pătrunzând în coliba cea mai răzleaţă a săteanului."[4]

Fig. 2

In octombrie 1929 se termina instalarea postului Radio Bucureşti de la Băneasa, prevăzut cu o antenă de 12 kW. Programele radiodifuzate se desfăşurau în studiourile societăţii de pe strada General Berthelot nr. 60 Fig. 2). Studioul era în legătură directă cu postul de emisie de la Băneasa printr-un cablu cu lungimea de 95.000 m prevăzut cu şapte circuite: patru pentru radiodifuziune şi trei pentru telefonie. Postul de emisie avea şaisprezece tuburi electronice,

In octombrie 1929 se termina instalarea postului Radio Bucureşti de la Băneasa, prevăzut cu o antenă de 12 kW. Programele radiodifuzate se desfăşurau în studiourile societăţii de pe strada General Berthelot nr. 60 Fig. 2). Studioul era în legătură directă cu postul de emisie de la Băneasa printr-un cablu cu lungimea de 95.000 m prevăzut cu şapte circuite: patru pentru radiodifuziune şi trei pentru telefonie. Postul de emisie avea şaisprezece tuburi electronice, dintre care şase redresoare de tip Kenotron "Marconi C.A.R.-2" răcite cu apă şi cu un consum de 75-80 kW (Fig. 3). Antena era de tip vertical cu lungimea de undă de 96 m şi o putere nominală de 18 kW la 80 % modulaţie[1]. În acelaşi timp cu încercările de probă ale postului de la Băneasa se transmit şi emisiuni experimentale pe unde scurte folosindu-se vechiul post de la Institutul de electrotehnică Bucureşti pe lungimea de undă de 31-36 m monatat de ing. E. Petraşcu şi un post cu lungimea de undă de 49 m, pus în funcţiune la Şcoala politehnică de către prof. Tudor Tănăsescu.

Fig. 3

Deoarece „Radio Bucureşti ” nu acoperea decât un teritoriu relativ restrâns din jurul Bucureştiului, în anul 1935 s-a construit la Bod, lângă Braşov, postul de radioemisie „Radio România” cu lungimea de undă de 1875 m şi puterea de 150 kW. Acest post de radio, cu toate imperfecţiunile lui, putea fi auzit pe aproape tot teritoriul ţării.

În anul 1941 s-a construit la Iaşi primul post de radio teritorial din ţara noastră. „Radio Moldova” era un post de emisie construit de firma italiană Magnet Marelli în licenţă americană R.C.A., cu tuburi electronice italiene răcite cu aer, ceea ce constituia un avantaj datorită siguranţei în funcţionare. Staţia, în întregime automatizată, avea o putere de 5kW şi emitea pe lungimea de undă de 550-160 kHz. „Radio Moldova” se auzea mai bine la Bucureşti decât „Radio Bucureşti” la Iaşi, cu toate că acesta avea o putere de 12 kW şi o antenă de 96 m, dar nu trebuie uitat faptul că din anul 1929 până în anul 1941 tehnica evoluase[2].

În ceea ce priveşte emisia prin modulaţie în frecvenţă, cu toate că a fost experimentată de americanul Edwin Armstrong încă din anul 1933, în ţara noastră a fost introdusă abia în anul 1956. Staţia experimentală a fost concepută şi realizată de un grup de ingineri de la Institutul politehnic din Bucureşti, transmiţându-se zilnic programul I. În anul 1957 a intrat în funcţiune şi cea de-a doua staţie construită de un colectiv al postului de radio Bucureşti, care emitea zilnic programul II.

Până la votarea legii radiofoniei în anul 1925, comerţul cu radioreceptoare a fost sporadic, constând în piese şi aparate introduse în ţară de persoane particulare şi de unii comercianţi. În toamna anului 1925, o dată cu înfiinţarea firmei Radionel şi a Întreprinderii Radio-Electrica, destinate exclusiv radiofoniei, se poate vorbi de un comerţ cu radioreceptoare în ţara noastră. În anul 1927 se înfiinţează societatea SAR Philips care comercializa produsele firmei Philips din Olanda, urmând ca în anul 1936 să se înființeze o linie de asamblare a receptoarelor radio Philips pe strada Baicului nr. 80.[3]

La noi în ţară nu se poate spune că au existat firme constructoare de aparate radio româneşti până în anul 1949, când a luat fiinţă fabrica "Radio Popular", devenită în anul 1960 "Electronica". Record (S49U) a fost primul radioreceptor construit la ”Radio Popular”cu patent sovietic. Pentru că “Radio Popular” nu mai putea face fată cererii “Electromagnetica” începe in 1954 să producă două tipuri de radioreceptoare EM 541 și S520 cu părti componente din URSS și Ungaria. Primul radio românesc modern a fost “Opereta” construit în 1958 cu piese componente românești. ”Electronica” va produce pentru prima dată în România radioreceptoare portabile cu tranzistorare (Solistor, Sport) sub lincentă franceză și mai târziu în conceptie românească (Turist, Primavara). Se produc de asemenea radioreceptoare cu tuburi cu bandă UUS.[4]

În anul 1974 s-a înfiinţat la Iaşi fabrica "Tehnoton" care a început să producă o gamă diversificată de radioreceptoare portabile şi staţionare, în special pentru consumul intern.

Radiodifuziunea, ca peste tot în lume, a fost şi în ţara noastră un important mijloc de informare rapidă şi culturalizare: "Luptăm pentru o cauză frumoasă, ne consumăm energiile pentru o invenţie care merită orice sacrificiu, fiindcă contribuie la ridicarea nivelului moral şi cultural al mulţimii", se arăta în numărul 300 al revistei "Radiofonia" din 17 iunie 1934.

În anul 1929 a luat fiinţă ciclul de emisiuni ”Teatrul radiofonic” cu spectacole susţinute de cei mai mari actori ai scenei româneşti, iar în anul 1930 ciclul de emisiuni „ Universitatea Radio”, la iniţiativa sociologului Dimitrie Gusti. În perioada 1931-1940, Nicolae Iorga a dezbătut la microfonul „Universităţii radio”, cu talentul său oratoric, teme care frământau societatea în acea vreme cum ar fi: „Războiul şi pacea în sufletul poporului român“, „Despre drept şi dreptate“ ş.a.[5]

Vocaţia cultural-educativă a radioului a fost înţeleasă şi susţinută de personalităţi de seamă ale ştiinţei şi culturii româneşti ca: Nicolae Iorga, Dragomir Hurmuzescu, Dimitrie Gusti, Adrian Maniu, Mihail Jora, Vasile Voiculescu, Victor Ion Popa, George Enescu, Simion Mehedinţi, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi mulţi alţii.

Cu toate lipsurile inerente oricărui început, radiodifuziunea română, pătrunzând în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, integrându-se în viaţa cotidiană, a devenit nu numai un mijloc de informare rapidă, ci şi un act de cultură.